Dis-de-dimineață, în poartă la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu vin, unul câte unul, toți cei care și-au dat mâna într-un gest de bun simț, de solidaritate și de respect față de veterani. Acasă la militari lucrurile se fac cu consecvența pregătirii unei misiuni, indiferent că e la pace sau la război… Lt.Col Ghita Arama, ofițerul responsabil din Academie, instituția care a asigurat întregul sprijin logistic pentru activitate, face o scurtă verificare: microbuzul, șoferul, PR-ul, preotul militar și studenții Academiei, elevii de la Școala Militară -Comunicații, Tehnologia Informației și Apărare Cibernetică, cu profesorul lor, inimosul col(rz) Constantin Badescu, reprezentanții structurilor asociative ale veteranilor sibieni („vinovații” pentru această stare de fapt și de spirit) – ANVR Sibiu și AMVVD Sibiu, prietenul nostru și al veteranilor, superfotograful Vaidean Ionut, jurnaliști, tortul, diplomele… Gata!
Plecăm spre Veseud! Admirăm, în trecere, cetatea fortificată din Slimnic, pitorescul turn înclinat al bisericii evanghelice din Ruși și tivul sângeriu din maci al holdelor de pe drumul sinuos ce trece dealul spre Veseud… Macii aceia roșii parcă ne pregătesc pentru poveștile despre război, durere și sacrificiu ale lui moș Octavian.
Descindem ca un desant în satul blajin și micuț, răscolind liniștea cu motoare, voci tinere, uniforme frumoase și gânduri de bine…
Se adună trăitorii din micul sat rătăcit printre dealuri, curioși, bucuroși, circumspecți: „Vine prefectu’, no, ce domn fain, tulai!” … „ui și pe primaru’, da’ mândru-i, cu tricoloru’ pe chept” „Ui c-o vint și vicele, ptiu, să nu-l deochi!” „No, dintr-astea nici c-o mai văst pân-acu Vesăudu’ și de-acuma-ncolo, nici c-o mai vedea!”
Arunc o privire prin geamul camerei unde știu că își face veacul moșul… îmi face un gest discret de salut cu iz milităresc, în timp ce femeile familiei, fete și nepoate, albinăresc de zor în jurul lui, gătindu-l ca pe-un mire, ras proaspăt, primenit cu haine mirosind a mentă și levănțică, cu decorațiile lustruite în piept, o pălărie nouă de paie, cumpărată de ficior din târg și musai aparatul auditiv, cu bateria schimbată, că la 100 de ani auzul devine tare selectiv…
Intrăm în curte ca într-un templu, apropiindu-ne sfioși de veteranul nostru, ca de un sfânt care a ales să umble încă pe pământ… Domnul prefect, alegând cu demnă admirație postura sergentului (în rezervă) de azi, în fața veteranului de război, locotenent-colonel (în retragere), primarul comunei, înconjurat de copiii satului și ai familiei veteranului, cu însemnele respectului și cu o generoasă donație în bani, reprezentanții militari din garnizoană, cu plachete și diplome, preotul militar, aducând cu el un dram de mângâiere pentru sufletul chinuit de amintiri triste și nu cei din urmă și noi, veteranii de azi, cu un tort aniversar și cu sentimentul că vorbim aceeași limbă cu venerabilul nostru, limba celor care s-au întâlnit la ceas de taină cu moartea și cu suferința.
Ieșim afară, în fața porții, ca la o poveste de seară după ce e gata munca. Sătenii toți, domnii de la oraș, tinerii în uniformă s-au prins cu toții într-un „La mulți ani” frenetic cât pentru cei 100 de ani trecuți și pentru ce va să vină!
Ne-am luat rămas bun de la moș Octavian Cozman, încercând să nu ne înmuiem de tot de lacrima rostogolită din ochii lui, de la oamenii frumoși din familia veteranului și de la sătenii din Veseud. Am mai oprit doar la Primaria Comunei Slimnic, preț de o cafea și de o plăcintă cu rubarbă, făcută cu mâinile și cu sufletul de soția primarului (sărut-mâna, Doamnă!), apoi ne-am întors în cotidian, fiecare la problemele, graba și suficiența lui citadină, dar parcă mai curați și mai primeniți în suflete…
Mulțam fain, bade Octavian! Pentru tot ce-ai făcut, pentru ai tăi și pentru noi! Atunci demult și astăzi din nou!…
AMVVD SIBIU
