Nouă ani de viață nouă!
Veteranul Marius Barbu, membru al Asociației Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie-Izvorâtorul de Mir”, președintele sucursalei Vrancea, un om de toată isprava, o fire veselă și mereu prietenoasă, un militar „de fier” ne-a arătat că accea zi de 13 din luna iunie a anului 2008 a reușit să-l schimbe și să-l facă să prețuiască viața altfel.
Într-o cămăruță a sufletului caută să țină încuiată tristețea acelei zile. Nici acum nu știe cum să reacționeze când este întrebat de acea neagră. Încearcă un zâmbet și spune că el a fost un norocos dar, în același timp, glasul i se întristează și ochii i se umezesc, apar lacrimile pe care cu greu și le stăpânește. Încearcă să se controleze dar vocea îi tremură când dă frâu liber amintirilor…..
Povestea acelei zile negre începe asa: „Era în dimineața de 13 iunie și mai aveam exact trei săptămâni până să vin acasă. În acea zi aveam de făcut trei misiuni către Fob Lagman din Fob Varner. Era o zi destul de încărcată fiind drumul foarte mult și foarte cald afară. Pe la jumătatea drumului, în satul Karjoy, comandantul de pluton, plt. Marius Apostol (n.n. – doar o coincidență de nume cu președintele Asociației AMVVD) ne-a spus ca suntem atacați. A intrat în TAB, a tras trapa după el, s-a băgat tocmai jos, acolo unde își ținea picioarele. Pentru un moment, eu am crezut că glumește deși nu îi stătea în fire. Din curiozitate m-am pus pe manetele TAB-ului lângă mecanicul conductor și comandantul de pluton. Nu pot descrie ce clipe am trait… Se auzeau gloanțele în blindjul TAB-ului cum se aud floricele de porumb în ceaun. Mecanicul conductor, în speță sg maj. Daniel Drugan, striga cu disperare la ochitor, adică la Marius Covrig, să schimbe direcția de tragere, (n.n. – la ora 9 el fiind la ora 3¬). Striga și la mine, eu fiind transmisionist, să conumic în bază că suntem atacați dar, din păcate, de la prima lovitură de AG – 7 a fost lovită antena și nu mai aveam legătură radio. A doua lovitură a nimerit turela TAB-ului iar cea de-a treia a fost decisivă pentru noi, întrând în TAB pe la roată și lovindu-l pe Covrig. Totul s-a întâmplat foarte repede nedându-mi seama că Marius Covrig era mort. Eu continuam să strig la el să schimbe direcția de tragere. Abia după ce am strigat a treia oră am văzut pe cămașa altui camarad, Dan Drugan, intestinele colegului nostru și sângele care curgea pe sub bocanci. Abia atunci am sesizat că Marius Covrig era mort. Ce imagine… bietul om era rupt în două. Strigam cu disperare către Drugan: Dane, Covrig a murit, Covrig a murit! De la cea de-a treia lovitură care a intrat în TAB, nu am mai văzut nimic. Era un fum negru care a persistat ceva timp. Lovitura de AG-7 oprindu-se în cutiile de 14,5 mm. Mă gâdesc și acum, eu dacă stîteam pe scaunul destinat transmisionistului primeam lovitura de AG-7 direct în cap. Curiozitatea și, de ce nu, norocul m-a făcut să mă mut din locul acela și să mă uit pe vizor, să văd și eu cum se trage. Abia când am ieșit din ambuscada am realizat că și eu sunt rănit, având tot spatele ars și plin de schije. Cotul drept era cu arsuri de gradul II și III, părul ars și câteva schije în piciorul stâng (schije ce au ieșit singure a doua zi). La aproximativ cinci kilometrii am ieșit din zona de impact și am constatat ce victime aveam. Eram în stare de șoc, încă nu ne venea să creden că bietul Covrig nu mai era printre noi. Ni s-a acordat primul ajutor, aștepând să vina cei din Baza Lagman să ne ridice de acolo. Cam asta s-a intâmplat în nefericita data de 13 iunie 2008. Am pierdut un camarad, prieten, ostaș al Armatei Române. De când am venit acasă, am alături de mine o soție și mai grijulie și mai iubitoare și un copil minunat care la toamnă v-a împlini vârsta de 13 ani. Prețuim altfel viața, trăim fiecare clipă la maximum. Încercăm zi de zi să luptăm pentru o viață mai bună, o viață mai ușoară și mai frumoasă. Eu mă consider un norocos și, credeți-mă că spun mereu, că sunt un privilegiat al sorții.”, își amintește Marius Barbu.
Pentru câteva momente se lasă tăcerea…. Moment de reculegere… Cu glasul gâtuit de lacrimi murmură ușor: „ Eu mă consider un norocos deși tare aș fi vrut să poată spune acest lucru și bietul Covrig. Dumnezeu să-l aibă în pază! Face parte din noi, din amintirea noastră, prieten drag și camarad!”.
OAMENI TARI. Marius Apostol, militarul a cărui viaţă s-a schimbat în Afganistan, cu câteva ore înainte de asasinarea lui Osama Bin Laden.
Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume şi primăvara la salvat oamenii inundaţi. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operaţii intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de ştire doar dacă au un tricolor peste ei. Şi, totuşi, se bat doar cu preoţii la capitolul încrederea populaţiei.
Aceştia sunt militarii români.
Pentru că avem o încredere „tăcută” în ei şi asta ţine loc de „mulţumesc”, pentru că nu îi întrebăm, la întoarcere, ce au păţit, pentru că nu stăm să îi ascultăm, deşi au atât de multe lucruri extraordinare de spus pe care ei le consideră mult prea normale, gândul începe de astăzi seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak şi cu un an înaintea încheierii părţii de combat din operaţiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre, trimişi să reprezinte România, în virtutea angajamentelor noastre internaţionale.
Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deşi sunt bine pregătiţi şi foarte raţionali, îşi fac loc şi de emoţii când ţin puşca în mână printre amărâţii copii afgani şi nu uită că o pereche de şosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.
