Centrul de Recuperare, Refacere și Reabilitare al AMVVD, amplasat pe un loc plin de istorie

Centrul de Recuperare, Refacere și Reabilitare al AMVVD, amplasat pe un loc plin de istorie

Vă redăm un articol a apărut în „Revista de Cultură și bibliologie. Curier”, număr dedidat Centenarului…
Idealul Unității Naționale la Centenarul Marii Uniri, An XXIV, Nr. 1 (47), 2018, pp. 26-30, Târgoviște, Editura Bibliotheca, sub semnătura Prof. Dr. Cornel Mărculescu. 
***

Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu în vreme de război (1916-1918)

La 4 august 1916 intra în primul război mondial şi România, alături de Antanta, cu scopul declarat de a îndeplini principalul deziderat al tuturor românilor: desăvârşirea unităţii naţionale, operă începută de Mihai Viteazul încă din 1600. După entuziasmul creat de primele succese ale armatei române, a urmat începând cu 9 decembrie 1916, ocupaţia germană, sub conducerea generalului de infanterie Tülff von Tscheppe und Weidenbach, avându-l ca şef de stat major pe colonelul Heutsch. Acest lucru a determinat armata română să se retragă în Moldova, lăsând sub ocupaţia Puterilor Centrale mare parte din teritoriul României, inclusiv capitala. În aceste momente dificile pentru poporul român, pentru a nu fi capturat şi batjocorit  craniul lui Mihai Viteazul de către trupele austro-ungare, care ocupaseră cea mai mare parte a judeţului Dâmboviţa prin Etapa 266 prusiană, al cărei Comandament ( Etappen-Kommandantur ) a fost instalat la Târgovişte, în localul Primăriei, s-a luat decizia istorică de a fi salvată relicva sfântă a neamului românesc.[1]

La îndemnul lui Nicolae Iorga, dascălilor Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, preotul Alexandru Dolinescu ( profesor de religie între anii 1912-1924) şi Theodor Naum ( profesor de limba română între anii 1914-1919), le-a revenit misiunea istorică de a salva craniul lui Mihai Viteazul, în condiţii foarte grele pricinuite de evacuarea liceului în Moldova la Dorohoi şi ulterior la Iaşi.[2] Transportul preţioasei relicve la Iaşi prin Bucureşti, s-a realizat de către preotul Alexandru Dolinescu[3], care a înfăşurat-o într-o veche stofă bisericească şi apoi într-o alta obişnuită, ascunsă într-o cutie din lemn de cireş căptuşită cu o catifea roşie. Acest episod este amplu descris de către soţia profesorului Alexandru Dolinescu: „Iorga a obţinut la Bucureşti aotorizaţia de la Mitropolie şi de la Ministerul de Război şi a rezervat biletul pentru un compartiment dintr-un tren special. Toate acestea le-a trimis direcţiei liceului. Pe la sfârşitul lui octombrie 1916, Alexandru Dolinescu mi-a adus o cutie frumoasă din lemn de cireş, am învelit ţeasta într-o stofă bisericească şi am aşezat-o în cutia aceea pe care am vârât-o într-un geamantan, iar împrejurul ei am pus lucruşoarele copiilor ( aveam trei copii, cel mare de 5 ani ). Directorul de studii Ion Pavelescu ne-a dat maşina şcolii şi un soldat, ajutor la bagaje şi am plecat, cu ce am putut lua în grabă, la Bucureşti. Ajunsesem în capitală înainte de prânz, iar trenul a plecat sear ape la zece. Era o aglomeraţie de nedescris, mii de oameni se refugiau. Am ajuns la Iaşi a doua zip e la 11, din gară, Alexandru a mers la Mitropolie să predea capul”.[4]

În dimineaţa zilei de duminică 17/30 noiembrie 1916, preotul Dolinescu a fost întâmpinat în gara din Iaşi de către profesorul Naum ( acesta făcuse deplasarea în capitala Moldovei mai devreme cu scopul de a prezenta adresele oficiale privind prevenirea autorităţilor locale ), cei doi profesori predând tidva sacră Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.[5] Cu această ocazie, a fost semnat jurnalul nr. 3512 de către mitropolitul Pimen ( 1909-1934 ), preotul Alexandru Dolinescu, profesorul Theodor Naum şi protosinghelul Policarp Luca: „Se constată de noi prin acest jurnal că astăzi, duminică 17 noiembrie 1916, ora 3 după amiază, a sosit la Iaşi, părintele Alexandru Dolinescu preot şi profesor la Şcoala militară de la mănăstirea Dealului şi ne-a predat capul Voievodului Mihai Viteazul, din două piese, tigva şi maxilarul de jos, aşezat într-o cutie de lemn încuiată”.[6] După ce relicva a fost depusă într-o tainiţă pe peretele de răsărit al sfântului altar, în grija eclisiarhului Mitropoliei, Policarp Luca[7], a fost semnat actul de predare de către cei implicaţi, fiind redactat în trei exemplare: unul a rămas în custodia Mitropoliei, iar celelalte două au fost predate de către profesorul Theodor Naum ministrului Cultelor I. G. Duca şi ministrului de Război Vintilă Brătianu.[8]

După predare, profesorul Teodor Naum s-a înapoiat singur la mănăstirea Dealu, ca să raporteze despre îndeplinirea misiunii, iar peste câteva zile, când liceul a fost evacuat, a revenit şi el în Moldova odată cu ceilalţi colegi.[9]

În aceeași zi de 16 noiembrie 1916, într-o toamnă ploioasă și întunecată de fumul depozitelor de petrol care ardeau, în care coloanele unităților în retragere se deplasau de câteva zile spre Ploiești, iar Pulberăria de la Lăculețe primise ordin de evacuare spre Iași, generalul Popovici, comandantul general al Etapelor, înștiința conducerea Liceului Militar de la Dealu că erau puse la dispoziție trei vagoane care să evacueze în timp util arhiva liceului.[10]

După trei zile, cele trei vagoane erau încărcate și au părăsit gara Târgovişte în seara de 19 noiembrie, ora 17.30, cu destinația Iași. Însă, în jurul orei 24, trenul s-a oprit în câmp, înainte de a intra în gara Titu, care era bombardată, deoarece mecanicul fugise de frică. Pus în fața acestei situații neprevăzute, personalul liceului aflat în tren, a luat decizia să se întoarcă pe jos la Mănăstirea Dealu. În schimb, profesorul Grimm, deplasându-se pe jos până la staţia Conţeşti, unde se afla o garnitură de tren cu trei locomotive sub presiune, a reuşit a obţine una de la şeful gării, și întorcându-se prin gara bombardată, a scos vagoanele din zona periculoasă, continuând deplasarea și reuşind să ajungă la Iaşi.[11]

Ctitoria lui Nicolae Filipescu a staționat până în aprilie 1917 în capitala culturală a Moldovei, unde se aflau autorităţile refugiate din capitala ţării, în frunte cu Regele Ferdinand I şi Guvenul liberal. Direcţia Școalelor Militare din Ministerul de Război, a întocmit ordinul circular nr. 1 din 13 aprilie 1917, prin care propunea înfiinţarea unui liceu format din toţi elevii liceelor militare din Craiova, Iași și Mănăstirea Dealu , precum şi elevii liceelor civile din teritoriul ocupat și refugiat în Moldova.[12] În ziua de 17 aprilie 1917, ministrul de Război Vintilă Brătianu a aprobat Referatul nr. 349, prin care cele trei licee militare erau mutate la Dorohoi, precum și Școala de Artilerie de Geniu și Direcția Superioară a Școalelor Militare, condusă de colonelul Stelian Ionescu.[13] Trei zile mai târziu, lua ființă Liceul Militar de la Dorohoi, în cazarma Regimentului 29 Infanterie „Dragoș Vodă”, care și-a deschis porțile pentru 150 de elevi fără familie care au avut posibilitatea să recapituleze până la 1 septembrie 1917 cunoștințele din anii anteriori.[14]

Liceul Militar de la Dorohoi cuprindea și Companii de elevi ai școlilor militare pregătitoare de ofițeri de rezervă de infanterie, artilerie, geniu și marină, comandant al liceului fiind maiorul Sergiu Grigoriu, având ca ajutor pe maiorul Teodor Skeletty. Prin Decizie Ministerială, erau numiți ca profesori ai Liceului Militar de la Dorohoi, următorii: Nicolae Bănescu-director de studii, Alexandru Dolinescu-Religie, Teodor Naum-Limba Română, Ion Florescu-Limba Latină, Petre Grimm-Limba Franceză, Maghețu Coriolan-Limba Germană, Mihail Demetrescu-Istorie, Nicolae Orghidan-Geografie, Constantin Romanescu-Matematică, Bujor Ionescu-Fizică și Chimie, Marin Demetrescu-Științe Naturale, Eraclie Hagiescu-Desen, Marcel Botez-Muzică și Ioan Delijan-Gimnastică.[15] La 23 iulie 1917, Liceul de la Dorohoi a fost mutat la Iași în localul Școlii Normale „Vasile Lupu”, datorită situației ce se crease pe frontul din Galiția și din Bucovina, în condițiile în care localul Liceului Militar de la Iași continua să fie ocupat de Marele Cartier General Român și de Misiunea militară franceză sosită încă din octombrie 1916, sub comanda generalului Henri Mathias Berthelot.[16] De altfel, o serie de ofițeri din cadrul misiunii militare franceze, au contribuit la funcționarea neîntreruptă și la o capacitate maximă a tuturor instituțiilor militare din Moldova, deși nu existau condiții propice desfășurării activității de învățământ. Menționăm aici pe colonelul Vuillemain, „inspector permanent al instrucției și întrebuințării artileriei la armate și pentru dirijarea învățământului în școli”, lt. col. Bertereche de Menditte, consilier tehnic pentru problema instruirii teoretice și practice în școli, maiorul G. De Meru și căpitanii Streicher și Doignon, consilieri instructori în școlile militare din Iași, Botoșani și Dorohoi.[17]

În vara anului 1917, prin Ordinul nr. 2589/12.08.1917, al Ministerului de Război, Direcția Școlilor Militare, maiorul Ioan Demetrescu prelua comanda Liceului Militar de la Dorohoi, ca urmare a detașării maiorului Sergiu Grigoriu la Marele Stat Major, iar căpitanul Giuran îl înlocuia în funcția de ajutor al comandantului pe maiorul Teodor Skeletty.[18]

După semnarea armistiţiului din 1918, Şoimii de la Dealu comandați în pribegia din Moldova de către colonelul Marcel Olteanu și de către Ion Pavelescu, directorul de studii, s-au întors la Mănăstirea Dealu, tot în toamna acelui nefericit an, unde au găsit clădirile liceului deteriorate, lucru care nu a împiedicat însă desfăşurarea cursurilor, reparaţiile necesare realizându-se cu elevii.[19] Noua Ordine de Bătaie citată pe Ordinul de Zi din 15 august 1918 a Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, era următoarea: Colonel Diamandi Genuneanu-comandantul liceului, lt.col. Mihail Hristescu-ajutorul comandantului, maior Alexandru Manolescu-comandantul batalionului, maior Amedeu Mârzea-director de studii; Octavian Aricescu, Teodor Nanu și Ion Diaconescu-Limba Română, Cezar Spineanu și Nicolae Ionescu-Matematică, Bujor Ionescu-Chimie, Stan Ionescu-Științe Naturale, Ion Pavelescu-Geografie, Alexandru Vasilescu-Istorie, Petre Grimm și Gheorghe Banca-Limba Franceză, Vasile Haneș și Marin Lișcu-Limba Latină, Alexandru Dolinescu-Religie, Eduard Săulescu-Desen și Caligrafie, Marcel Botez și Octavian Halunga-Muzică.[20] Acum începe tragedia acestei școli găsită în paragină, fără încălzire, fără cazarmament, fără îmbrăcăminte și fără alimente, în care elevii umblau în opinci și adunau din pădure vreascuri ca să-și facă puțin foc în dormitoare, culcându-se pe saltele de paie așezate direct pe dușumea, iar ca hrană serveau ciorbă de fasole, mâncare de cartofi cu mămăligă în loc de pâine. De remarcat este că, în ciuda acestor neajunsuri, numărul elevilor s-a mărit de la o companie la un batalion (3 companii), crescând totodată și numărul cadrelor militare și didactice, cu profesori noi de pian, vioară și muzică instrumentală, majoritatea fiind foști elevi ai liceului.[21] După realizarea României Mari, lucrurile au intrat pe un curs ascendent în cadrul Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, fapt concretizat și prin vizita oficială efectuată la 25 decembrie 1918 de către Consulul General al sârbilor, croaților și slovenilor.[22]

Trebuie amintit aici că în timpul războiului pentru întregirea națională, au plecat la datorie ofiţerii activi, instructori ai liceului, prin Ordinul Ministerului de Război nr. 14608, precum și o parte dintre profesorii acestuia, mobilizaţi ca ofiţeri de rezervă: Constantin Romanescu, Nicolae Orghidan, Coriolan Maghețu, Marcel Botez, Eraclie Hagiescu, Bujor Ionescu, Gheorghe Lazăr, Marin Demetrescu, Ioan Florescu, Petre Grimm.[23]  Unii dintre ei au făcut suprema jertfă pe câmpuri de bătaie: căpitan Coravu Ion, care a participat cu Regimentul 22 Infanterie Dâmboviţa la luptele de la Mărăşti, căzând la datorie în fruntea companiilor 9 şi 11, pe care le comanda, în timpul asaltului pornit de pe Dealul Teiului, în ziua de 18 iulie 1917[24]; căpitan Nicu Cernăianu, care a cerut mutarea de pe Dunăre, unde comanda Batalionului IV din Regimentul 17 Infanterie, în Carpaţi, unde luptau camarazii săi. Ajuns seara la 10 sub comanda generalului Dejoianu, a cărui situaţie era desosebit de delicată, deoarece nemţii reuşiseră să ocupe Poiana Spinului. Locotenenţii Nicu Cernăianu şi Nadoiu Toma s-au oferit să intre în acţiune, reuşind să oprească înaintarea inamicului, apoi să reziste timp de două zile, până au sosit patru batalioane din Divizia 7. Deşi au rămas numai cu 30 ostaşi, în ziua de 26 octombrie 1917 au căzut la datorie, luptând cu îndârjire împotriva unui inamic superior numericeşte şi mult mai bine dotat: „Grație acestor doi ofițeri, care au pierdut acolo toate efectivele, inamicul a fost oprit, dând timp ajutoarelor să sosească și tot grație lor am scăpat de o învăluire sigură și deci de un dezastru iremediabil[25]; locotenent Panait Constantin – autorul cărţii „Şcoala Nouă”, în care povesteşte începuturile liceului de la Dealu[26], a participat la luptele de la Turtucaia, în cadrul Regimentului 80 Infanterie, căzând la datorie în primele zile ale cumplitei încleştări[27]; Gheorghiu Traian, născut în comuna Braniștea, județul Dâmbovița, la 7 martie 1896, a urmat cursurile Liceului „Sf. Gheorghe”, și a fost elev al liceului militar de la Dealu între 1912-1915. De aici, a plecat voluntar la şcoala militară ofiţeri de cavalerie, în toamna anului 1915, a fost avansat sublocotenent la 1 octombrie 1916, fiind repartizat la Regimentul 10 Roşiori. A luptat cu îndârjire în ziua de 6 august 1917, pentru cucerirea Dealului Coşna, deși rămâne la un moment dat cu foarte puțini soldați luptând cu înverșunare împotriva inamicului. A luat parte la Campania din Ungaria și în luptele de la Hoda, în Ungaria, în aprilie 1919, căzând eroic la datorie, în momentul când secera pe inamic cu pușca mitralieră[28]; sublocotenent Flor Dan Petre, după absolvirea clasei a VI-a în iunie 1916, în promoția lui Marcel Olteanu, a plecat ca cercetaş, aducând reale servicii trupelor noastre; la insistenţele sale a fost primit în Şcoala ofiţeri cavalerie Botoşani, deşi avea numai 18 ani; a ieşit ofiţer la 1 iulie 1917, fiind repartizat la Regimentul 5 Roşiori. În ziua de 20 iulie a intrat în focul luptelor, la 6 august aflându-se cu plutonul pe dealurile nord Grozeşti, unde, după un intens bombardament de artilerie, nemţii au pornit la atac; deşi au fost opriţi la 150 metri de focul escadronului IV, au reluat înaintarea, fapt care l-a determinat pe fostul şoim de la Dealu să ordone lupta la baionetă, strigând „înainte, după mine băieţi”. O mitralieră inamică l-a doborât numai după doi paşi, după ce a ieşit din tranşee[29]; sublocotenent Băbeanu Alexandru (Rene) a absolvit Liceul Militar de la Dealu cu prima promoție din iunie 1915, după care a intrat în Școala Militară de Cavalerie de la Târgoviște. După ce a absolvit cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat în Regimentul 4 Roșiori, alături de care a luptat eroic în șarja de la Robănești, unde mare parte din Escadronul I a fost secerat, iar Rene, deși rănit, a continuat lupta, fiind străpuns în cele din urmă de un glonț inamic direct în cap[30]; sublocotenent Frank Ioan, din Lupeni-Dorohoi, absolvind clasa a VI-a  la Dealu, a intrat în şcoala ofiţeri artilerie, ieşind ofiţer la 18 ani; a fot repartizat la Regimentul 24 Artilerie, cu care a participat la stăvilirea îndârjitelor atacuri pe frontul de la Mărăşeşti; mutat la un regiment de artilerie călăreaţă, a participat la luptele contra bolşevicilor în debandadă, în Basarabia, unde a murit de tifos exantematic, în ziua de 3 mai 1918, în localitatea Cimişlia.[31]

În memoria acestor eroi, elevi, ofițeri și profesori deopotrivă ai Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, care au căzut eroic în timpul primului război mondial, pe costișa de lângă ultima serpentină care asigură accesul în incinta ansamblului monahal de la Dealu, a fost dezvelit la 7 iunie 1925 un Monumentul al Eroilor, realizat după planul arhitectului Roman de Simon (1900-1981), un urmaș al unei familii de italieni care au emigrat în România după cucerirea independenței, aceștia reușind să se integreze în viața orașului Târgoviște ca pietrari și constructori.[32] Acest monument, include architectural atât plăcile cu numele eroilor, cât și panoul central cu compoziția sculpturală care redă o scenă a a confruntării cu inamicul.

———————————————————————————————————————————————————

[1]Mihai Oproiu, Pârvan Dobrin, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale între 1821-1918, Vol. II, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2001, p. 157.

[2] Marin Gr. Năstase, Destinul unui militar, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, p. 29.

[3]Alexandru Dolinescu, Ridicarea capului Marelui Voievod Mihai Viteazul de la mănăstirea Dealul în octombrie 1916, în „Neamul Românesc”, an XV (1920), nr. 185, joi 26 august, p. 1; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale marelui domnitor Mihai Viteazul, în: „Dimensiunea religioasă a personalităţii domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601) – premise şi argumente pentru canonizare-“, Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte, 2011, pp. 258-260.

[4] Ilie Dumitrescu, Constantin Cîrjan, Odiseea capului Viteazului, în Magazin Istoric, anul X (1976), nr. 8 (113), august, p. 23; Nicolae Roboiu, Sorin Enescu, Odiseea capului Viteazului, în: Şoimii de la Mănăstirea Dealu. Amintiri despre Liceul Militar Nicolae Filipescu 1912-1948, (f.e.), Bucureşti, 1993, p. 21.

[5] Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916 – 1920), în „Alma Mater Porolissensis”, Zalău, II, nr. 4, iulie 2001, p. 80; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul, de la Turda la Târgovişte, în vol. ,,Arheologie şi istorie în spaţiul carpato – balcanic” (coordonator Denis Căprăroiu), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 331; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920, în „Revista Hristica”, Editată de militarii din Garnizoana Târgovişte, Nr. 9, Târgovişte, 2011, p. 19.

[6] Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti…, p. 262-263; Scarlat Porcescu, Capul domnitorului Mihai Viteazul la Iaşi în 1916-1920, în „B.O.R.”, CXVI (1978), nr. 11-12, p. 1308; Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, op.cit., pp. 23-24

[7]Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, op.cit., p. 23-24; Scarlat Porcescu, Craniul voievodului Mihai Viteazul, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol Iaşi”, tom XIV, 1977, p. 298; Octav Onicescu, Memorii, vol. I, Bucureşti, 1982, pp. 190-191; Niculae I. Şerbănescu, Creştinul Mihail, mare voievod ce au fost domn Tării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei – 375 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII, 1976, nr. 9-10, p. 694; Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu, în vol. lucrărilor Sesiunii de comu­nicări ştiinţifice „Mihai Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2003, p. 61;  Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti…, p. 262.

[8] Alexandru Dolinescu, op.cit., p. 1; Scarlat Porcescu, Capul domnitorului Mihai Viteazul la Iaşi în 1916-1920…, p. 1308; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti…, p. 263; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul…, p. 331.

[9] Nicolae Staicu Buciumeni, Colegiul Național Nicolae Filipescu, Galați, 2006, p. 12.

[10] Arhivele Militare Române (în continuare, se va cita A.M.R.), fond Registrul istoric al Liceului Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. De la înfiinţarea sa şi până în 1940, dosar nr. 2572, f. 23v.

[11] Ibidem; Constantin Nițescu, Mănăstirea Dealu și Liceul Militar Nicolae Filipescu, Tipografia „Viitorul” Petre G. Popescu, Târgoviște, 1932, p. 64.

[12] Ibidem, f. 24; Neculai Staicu Buciumeni, 90 de ani de la înființarea Liceului Militar Nicolae Filipescu, Editura Făt Frumos, București, 2002, pp. 17-18.

[13] Arhivele Militare Române, loc.cit., f. 24.

[14]Contribuții la Învățământul Militar din România . Perioada 1901-1947, coordonatori: Constantin Opriță, Dumitru Atanasiu, Victor Atanasiu, Constantin Petrovici, Ion Dăscălescu, Paul Oprescu, Editura Militară, București, 1978, p. 88.

[15] A.M.R., loc.cit., f. 24v.

[16] Contribuții la Învățământul Militar din România…, p. 89.

[17] Idem, p. 91.

[18] A.M.R., loc.cit., f. 25.

[19] Neculai Staicu Buciumeni, Colegiul Național Nicolae Filipescu, Galați, 2006, p. 8.

[20] A.M.R., loc.cit., f. 29.

[21] Ion Costăchescu, Victor Brînduș, Monumentul istorico-arhitectural de la Mănăstirea Dealu-Târgoviște și Liceul Militar Nicolae Filipescu, manuscris, Târgoviște, 1981, p. 82 bis.

[22] A.M.R., loc.cit., f. 29v.

[23] Idem, f. 26v.

[24] Ioan Nicolin, Istoricul Regimentului III Dâmboviţa nr. 22, Bucureşti, Atelierele Grafice-Socec S.A., 1930, pp. 174-179; Constantin Nițescu, Mănăstirea Dealu și Liceul Militar Nicolae Filipescu…, pp. 108-111; Sorin Enescu, Nicolae Roboiu, Șoimii de la Mănăstirea Dealu. Amintiri despre Liceul Militar„Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu (1912-1948), (f.ed.), București, 1993, p. 17; Alexandru Manafu-Târgoviște, Simboluri ale devenirii românești. Liceul Militar „Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu, (f.ed.), Târgoviște, 2012, pp. 97-99.

[25] Constantin Nițescu, op.cit., pp. 111-112; Alexandru Manafu-Târgoviște, Simboluri ale devenirii românești…, pp. 99-100.

[26] Vezi : Constantin Panait, Școala Nouă, Din Publicațiunile „Revistei Infanteriei”, Atelier de Arte Grafice „Universala” Iancu Ionescu, București, 1915, 189 p.

[27] Sorin Enescu, Nicolae Roboiu, Șoimii de la Mănăstirea Dealu…, p. 17.

[28] Constantin Nițescu, Mănăstirea Dealu și Liceul Militar Nicolae Filipescu…, pp. 112-113; Sorin Enescu, Nicolae Roboiu, Șoimii de la Mănăstirea Dealu…, p. 18; Alexandru Manafu-Târgoviște, Simboluri ale devenirii românești…, pp. 100-101.

[29] Ion Costăchescu, Victor Brînduș, Monumentul istorico-arhitectural de la Mănăstirea Dealu…, p. 80; Constantin Nițescu, Mănăstirea Dealu și Liceul Militar Nicolae Filipescu…, pp.113-114; Sorin Enescu, Nicolae Roboiu, Șoimii de la Mănăstirea Dealu…, p. 18; Alexandru Manafu-Târgoviște, Simboluri ale devenirii românești…, p. 101.

[30] Ion Costăchescu, Victor Brînduș, Monumentul istorico-arhitectural de la Mănăstirea Dealu…,  p. 80; Constantin Nițescu, Mănăstirea Dealu și Liceul Militar Nicolae Filipescu…, pp. 114-119; Sorin Enescu, Nicolae Roboiu, Șoimii de la Mănăstirea Dealu…, pp. 18-19; Alexandru Manafu-Târgoviște, Simboluri ale devenirii românești…, pp. 102-105.

[31] Sorin Enescu, Nicolae Roboiu, Șoimii de la Mănăstirea Dealu…, p. 18; Neculai Staicu Buciumeni, Colegiul Național Nicolae Filipescu, Galați, 2006, p. 8.

[32] Gloria Gabriela Radu, Constructori italieni la Târgoviște, Editura Ararat, București, 2000, pp. 22-27.

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *